Kauris

Astazi am profitat de masina resuscitata si am facut o escapada la intrarea in Waitakere Ranges, un parc regional de 200 de hectare, la 25-30 de kms la vest de Auckland.
Am plecat doar la ora 2 si am fost inapoi la 6 seara, insa plimbarea a meritat. Dupa ce am reusit sa ne ratacim inainte de Swanson din cauza marcajelor neobisnuite (aici numele strazilor sunt marcate dupa intersecie, nu inaintea ei, atunci cand nu sunt afisate pe un panou de 80 cm inaltime la mijlocul intersectiei), am ajuns pe la 3 la intrarea in parc si am facut o plimbare de 2 ore.
La intrare, care este de fapt un mic grup de panouri si de portite care marcheaza diversele poteci, o rama de tablou vid lasa sa se vada peisajul.

In jurul unei pajisti tunse ca o peluza englezeasca, pe care fetele au fugarit trei rate salbatice, padurea etajata, numita rainforest, incepea, luxurianta. Intre diversele trasee, ne-am decis pentru un segment din cel mai lung traseu, the Upper Kauri Track, in speranta ca vom vedea cat mai mult dintre uriasii padurii originale, numiti kauri.

Ziua era acoperita si pe poteci era pustiu. Am coborat spre punctul d eunde porneau mai mult epoteci si in fata noastra etajele padurii se desfasurau. La primul niel se vdeau, catarandu-se pe pantele foarte abrupte, ferigi uriase, de un verde clar, deschide ca niste imense umbrele. Printre ferigi, erau palmieri nikau si alti copaci perfect necunoscuti pentru noi. Una dintre esente se pare ca este rimu, care are un lemn rosiatic din care se fac mobile superbe, insa nu l-am identificat,, Indata ce am trecut un mic podet suspendat peste o parau linistit cu apa perfect transparenta, am intrat in alta lume.


Padurea este neobisnuit de deasa si de linistita. In afara potecilor marcate, nu se poate pune piciorul pentru o plimbare confortabila. Vantul aproape ca nu trece prin desimea ei, iar singurele zgomote sunt cele ale rarelor pasarele. E o explozie de vegetatie, dar o explozie care a fost exploatata timp de 100 de ani de catre primii colonisti albi si timp de 600 de ani de catre maoris.
Unii au taiat din greu Kauri, care erau trimisi in Anglai pentru a fi folositi in constructia navala, ceilalti au mancat uriasele pasari Moa, au exterminat vulturii si au mancat pâna si soparlele.

Desi extrem de deasa, padurea era foarte luminoasa, deoarece maoritatea arborilor cresc pe verticala. La nici 5 minute de mers, in padure ne astepta prima surpriza: divinitatea maori a padurii, sculptata in lemn de kauri, cu ochi stralucitori de sidef albastru.

De la statuie porneau mau multe carari, iar noi am fost pe deplin rasplatiti pentru ca am decis sa o luam pe cea mai abrupta. La nici 5 minute de mers, pe poteca usor umbroasa, sub arcadele de palmieri si ferigi, am vazut primul nostru kauri.


Cu un trunchi inimaginabil de drept si de inalt, patru oameni probabil ar fi reusit sa il imbratiseze, dar nu mai putini. Poteca, de maximum un metru largime, a continuat sa urce si pe urmatoarele segmente nu am vazut alti kauri. Insa fetele se extaziau de ferigi, de uriasele frunze de palmier cazute,.. de tot. La inceput, de teama marginilor abrupte, nu le-am lasat din mana, insa dupa o vreme, cand si noi si ele ne-am obisnuit cu traseul, au fugit, s-au catarat, s-au minunat, iar K. a inceput sa sarute kauri pe care ii intalneam in timpul urcusului. La um moment dat palmierii au disaprut iar in jurul nostru erau Kauri de toate grosimile, toti neimaginat de inalti sii de drepti. De la ce tineri de grosimea unui brat, la batranii seniori care au supravietuit probabil din vrema cand parcul national era inca o exploatare forestiera. Se pare ca am avut sansa de a alege, in rezervatie, unul dintre traseele cu cele mai putine urme de exploatare de catre om (unde unii Kauri au probabil 600 de ani): zona a scapat din cauza pantelor extrem de abrupte (cel putin 60°) . O istorie a acestei parti a padurii se poate citi in descrierea traseului pe care l-am urmat: the Montana Heritage Trail, finantat in 2001 de o mare firma producatoare de vinuri. http://www.historic.org.nz/magazinefeatures/2001may/2001_05d_single.html
Poteca are meritul de a fi formata din scari si pöatforme de lemn, un pic inaltate de la pamant, astfel incat radacinile de langa suprafata, care de fapt hranesc kauri sa nu fie distruse de picioarele excursionistilor. De pe poteca, zeci de arbori pot sa fie atinsi, imbratisati sau sarutati (de fiica-mea mai mica) fara ca viata sa le fie in pericol. Iar acum, retrospectiv, realizez ca nu am vazut nici ca mai mica urma de scrijelitura, pe scoarta.
Am urcat timp de o ora si ceva pe poteca destul de abrupta, formata cand din scari si platfome de lemn protejat cu o plasa de cauciuc pentru a nu deveni alunecos, cand din pamant batatorit, pana am ajuns la punctul de unde ne propuneam sa ne intoarcem, doi batrani kauri gemeni, care porneau ca un trunchi dublu, cu diametrul de mai bine de doi metri si se separau la cam 3 metri de pamant.
Pe traseu, fetele au mai putut admira un kauri cazut langa poteca, cu radacinile rupte, si un segment de trunchi inca impresionant, inca nobil, desi mort.
Drumul de intoarcere, aproape totul in coboras, a fost vesel. P. si cu mine am dus-o pe K. in spinare, pe rand. La urcus, tatal ei o ajutase sa urce treptele de lemn ale potecii, facand-o sa sara ca si kangurul, tinuta de sub brate, si pustoaica era in extaz. In 30 de minute am ajuns inapoi la punctul de plecare, unde fetele ar fi vrut sa isi puna picioarele in paraul cel cu ape clare, in P. a fost impotriva. Si intr-adevar, padurea iti inspira astfel de respect incat nu indrazneai sa o tulburi cu nimic.
Fetele au sfarsiz prin a se rostogoli pe iarba taiata englezeste si a urmari doua pasarele cu coada in evantai, inainte de a urca in masina si a porni catre casa. La cativa pasi de mica parcare de pamant batatorit unde incepeau traseele, ne-am luat ramas drum de la padure admirand patru pukeko, ce se plimbau foarte eleganti, pe pajiste. Ne-am promis sa revenim toti 5, cu N. care fusese soferul nostru, sa facem traseul de 8 ore, cel pe care pornisemm vitejeste pâna la Kauri gemeni.