In doua saptamani si jumatate fetele vor avea vacanta de toamna. Noptile incep sa fie racoroase, insa zilele sunt inca splendide, iar la noapte vom reveni la ora de iarna.
Prima furtuna de toamna a venit si a plecat in cateva ore. S-au anuntat vanturi de pana la 130 de kilometri pe ora insa, in afara de cateva crengi uscate de palmieri, nu a fost distrus nimic. Iar fetele s-au bucurat de primul curcubeu, intre doua rafale de ploaie.
In ultimele doua luni P. a avut doi invitati din Europa, colegi de lucru: mai multa munca pentru toata lumea: intendenta si copii pentru mine, matematici pentru ei. Cum studentii au inceput anul universitar, perioada de inceput de an a fost foarte intensa si la birou, iar astazi, dupa plecarea lui U., suntem storsi de oboseala.
Din pacate, ori din fericire, saptamanile viitoare vor fi la fel de intense : la departament a aparut in sfarsit un post de profesor asistent (lecturer) si P. doreste sa candideze. Singurul neavantaj este ca postul a fost publicat intr-un domeniu care este doar la periferia intereselor lui de cercetare (in care insa are deja doua articole publicate si un intreg program de cercetare, pe care va trebui sa il 'vanda' ca mai bine colegilor din echipa respectiva).
Nu am de fapt mare lucru sa va povestesc astazi, asa ca am decis sa traduc articolul de pe blogul in franceza.
Dupa un an si patru luni aici, incep sa ma simt in acord cu tara aceasta si cu viata noastra de aici, cu stilul de viata de la Auckland. Distanta la care se afla parintii si bunicele mele este in acest moment singurul motor care m-ar putea incita sa ma intorc in Europa. Nu in Romania, ci intr-una din tarile in care am trait deja, la cateva ore de avion de familie.
Cat despre restul familiei, P. imi spunea acum cateva zile ca obiectivul lui de cariera este un post de profesor la Zurich, iar fetele mai pomenesc din cand in cand despre mutatul in Elvetia sau despre vizitele la prietena lor Josefin.
Zilele acestea, gandurile mele s-au invartit mereu in jurul planurilor de viitor. Nu in termeni de cariera, nu inca, ci mai ales in termeni de locatie geografica. Ieri dimineata o prietena din Elvetia scria despre dificultatile familiei de a se adapta intr-un Neuchâtel pe care l-au parasit si l-au regasit de un numar de ori, intre doua expatrieri in USA. Dupa ea, oraselul devine murdar si bataile de strada, mai ales noaptea, devin regulate. Elvetienii devin tot mai lenti, pare-se, pa masura ce restul lumii accelereaza ritmul cotidian. O alta foarte buna prietena sa intoarce in Franta, dupa cinci ani in Statele Unite, unde i s-au nascut cei doi copii, si se intreaba daca va mai reusi sa se obisnuiasca cu diferentele culturale : cu oamenii care te privesc pentru a te judeca si critica, cu absenta surasului atunci cand se intalnesc si a multor altor obiceuri cu care s-a obisnuit in State.
Iar astazi de dimineata, in email, a aterizat un mesaj legat de un articol publicat in Bulina Rosie
" ‘NU va intoarceti acasa!’ din Noua Zeelanda' ". Nu am ascultat emisiunea radio despre care e vorba in articol... Insa merita citive cele cateva sute de comentarii, din care unele complet aiuristice, care au fost publicate pe siteul Bulinei, dupa aparitia lui.
E interesant ca evenimente din patru colturi ale lumii m-au incitat sa imi pun acelasi gen de intrebari.
Dupa cata vreme incepem sa prindem radacini intr-un loc si sa nu mai dorim sa plecam ? Ne-ar fi oare posibil sa ne reintegram in Europa, dupa ce am savurat felul de a fi kiwi, amestec de dulceata insulara si lipsa de formalism, tipica pentru anglosaxonii din Lumile Noi? Fetele, ar mai fi oare capabile sa adopte coduri sociale noi, sa uite spontaneitatea ce le este permisa aici (de cate ori nu au mers fara sandale la scoala, vara aceasta ?). Si oare noi am mai sti, in plan profesional, sa intram in pielea personajului european continental, unde raporturile de serviciu sunt rigide iar initiativa trebuie insotita de mii de politeturi la adresa colegilor, pentru a nu ii sifona? Am mai sti oare sa acceptam criticile neconstructive, la lipsa de umor si privirea dura a celor ce se cred indreptatiti sa ii judece pe altii? Ochiul critic ce se pune asupra voastra numai pentru a judeca, critica, inventaria si clasa, ca intr-un insectar?
Si, la urma urmelor, mai aveam oare pofta sa ne intoarcem intr-un loc unde, cum povestea prietena noastra din Elvetia, bataile pe strada devin regulate, sambata sau duminica seara, cand noi am lasat, cu doar patru ani in ruma, un orasel linistit si agreabil. (De acord, locuiam langa gara si am avut, la un moment dat, portia noastra de zgomote nocturne).
Aici crimele si accidentele sunt relativ rare si raman pe prima pagina a ziarului timp de zile sau saptamani intregi.
Kiwi au si ei mii de probleme, insa ele nu sar in ochi, ca si in Europa.
Scoala este departe de a fi perfecta, (noua, celor educati in anii 1980, ni se pare ca lase de dorit in privinta programelor de invatamant), insa copiii sunt respectati, merg bucurosi la scoala, iar parintii sunt bineveniti sa participe la viata intregii scoli.
Guvernul face magarie peste magarie in plan social iar economia pare dirijata de o banda de cimpanzei (nu aveti decat sa va ganditi la nivelul ratelor pentru locuinte, 8% aici, comparat cu media de 4% din Europa de Vest, rate impuse de banca centrala; sau la faptul ca Guvernul nu cheltuie banii perceputi sub forma de taxe, atunci cand tara nu are o infrastructura feroviara si cand transportul public e o catastrofa). Insa cresterea economica este constanta, iar somajul e minim (4%).
Spitalele au intarzieri in tratamentul patologiilor non-urgente si al operatiilor ce nu sunt absolut necesare (ceea ce evident este un scandal) insa accesul la ingrijirea medicala este gratuit pentru toti rezidentii (Adaugire pentru prietenii din Romania: nimanui nu ii trece prin cap sa dea sau sa a bacsis).
Kiwi lucrand in intreprinderi private aveau doar 3 saptamani de concediu pe an (patru saptamani vor deveni obligatorii prin lege incepand din aprilie) insa oamenii ies la fiecare sfarsit de saptamana la plimbare in padure, la picnic, in camping, la campionate sportive - de care sunt mari amatori - sau pur si simplu la plaja, surf, scufundat, canotaj.
Bucataria neo-zeelandeza este un amestec de influente din toata lumea, pe fond anglo-saxon, insa oamenii sunt bucurosi sa se adune in jurul unui gratar in gradina sau pe terasa, sau sa se intalneasca in jurul unei mese unde fiecare aduce ceva.
Rare sunt marile trupe de teatru sau de balet care se ratacesc in coltul acesta de lume, insa anul acesta am avut Cirque du Soleil si marele balet de la Sydney, iar viata artistica locala este efervescenta.
Casele sunt prost izolate si fara geamuri duble, iar la Auckland scandalul in jurul caselor din anii '90, in care se infiltreaza apa, dureaza de 10 ani. Insa cartierele sunt linistite, verzi, pline de flori, cu casute albe aliniate frumos (adesea fara garduri in jurul lor), cu peluze in fata si o gradina in spate. La Auckland sunt in jur de 14 000 de apartamente, in care locuiesc mai ales studentii; restul aucklandezilor, pana la 1,4 milioane, locuiesc in case.
Si aici clivajul dintre clasa sociala medie si categoriile mai bogate se adanceste, ca peste tot in restul lumii, insa societatea, in ansamblul ei, ramane foarte egalitara.
Si apoi, daca intr-o buna zi voi pleca de aici, sunt convinsa ca expresiile agreabile din limbajul kiwi mi-ar lipsi. Unde altundeva vi se spune 'dear' (draga) sau 'love' cand va cumparati painea ? Unde altundeva poti sa auzi, pronuntat cu intonatia tipic maori sau insulara, atat de placuta urechilor, afirmatia 'It's all right, mate' (Totul e in regula, prietene), si sa vezi sa cel care o spune este un tanar 'urias' numai bun pentru echipa locala de rughby?
Si totusi, uneori imi spun ca as dori sa ma intorc in Europa, dar nu ma intrebati de ce. Sa mai degraba intrebati-ma, dar altadata.
