28 februarie

Azi e ziua lui Karine, abia astept sa se scoale sa o sun.

La multi ani pisoiule mare !!!!!!!! Sa cresti mare si sa fii fericita !


Ieri (deci duminica la noi) am pornit la descoperit strada principala din Auckland unde se aglomereaza toti zgirie norii. De fapt sint vreo 3-4 strazi paralele pline de cladiri noi amestecate cu citeva bijuterii ...si zona se termina direct in unul din porturile comerciale.

Am reusit sa gasim la Dick Smith incarcator de baterii (aparatul foto nu mai merge cu baterii normale) si cablu pentru conexiunea internet, am mincat ceva (o placinta groaznica - un compronis intre o omleta si o budinca inalta, cu ceva urme de legume si sunca prin ea..mincare probabil f.f. englezeasca). Apoi am luat ferry-boatul pentru a merge pe insula cea mai apropiata. Au urmat plimbare, o baita in
mare, mincat si revenit acasa cu ferry. Cind am ajuns acasa pe la 6 seara am cazut morti si am dormit pina azi dimineata la 6 (m-am sculat si am mincat o piine cu dulceata.. P. care s-a culcat flamind nu a vrut sa se scoale sa mergem sa mincam). Afara am auzit un foc de artificii, dar nici acela nu a reusit sa ne trezeasca de tot. Sper ca somnul asta sa ajute la depasirea decalajului orar.. Ieri cum nu mergea aparatul foto am facut 3 poze numai dar am filmat mult.

Ajungem la antipozi (I)

am ajuns de aproape 20 de ore la Auckland (este 1 noaptea, duminica, aici si 1 dupa-amiaza la Berlin, deci 2 la Cluj, si simbata). Am primit abia la amiaza cheile de la camere (si cum am intrat in camera am dormit. Era exact greseala pe care nu trebuia sa o facem pentru a nu suferi de decalajul orar si a intra direct in ritmul de la antipozi (puteam sa facem o siesta dar cred ca am dormit vreo 7 daca nu 8 ore). Drumul a fost obositor la culme si am dormi cite 10 minute pe ici pe colo in avionul de la Los Angeles la Auckland (deci in ultima parte de 12h a voiajului). Am plecat de la Berlin pe vreme destul de buna (ninsese un stropulet cu o zi inainte). Pina la Londra am zburat bine cu easyjet, la aeroportul Luton care e un pic mai in altitudine decit Londra ningea de nu mai putea, ne-a asteptat un sofer de taxi foarte dragut (traise si el citiva ani buni in Australia desi era londonez) si intr-o ora de taxi si 60 de lire (cu transpotul public ar fi fost 45) eram la Heathrow, unde deja coada la imbarcarea pentru noua Zeelanda era uriasa. Am facut o coada de aproape o ora pentru a inregistra bagajele, apoi inca una de 50 de minute pentru a trece controlul de securitate, si cum dupa controlul de securitate era scris ca dureaza 20 de minute sa ajungi la poarta de imbarcare, am alergat cit am putut (avionul pleca peste 30 de minute, in teorie, dar de fapt a asteptat pe toata lumea).

De la Londra am decolat (cu un Boeing 747-900 de aproape 400 de locuri (un 747 mic as zice eu) si am zburat mai intii deasupra Angliei, apoi a Marii Irlandei, Insulelor Shetland, si apoi desupra Groenlandei. Din pacate au fost nori pina am ajuns deasupra nordului Canadei. Am zburat la 11600 de metri altitudine si afara erau temperaturi intre -64 de grade si -48 de grade celsius. Avionul ne-a scuturat o data sau de doua ori dar nu mai rau decit un tren personal romanesc.

Deasupra nordului Canadei (am trecut cred peste statul Saschetawan, apoi peste Winnipeg si apoi o parte din regiunea marilor lacuri) cerul era perfect senin si am putut sa filmez putin intinderile acoperite cu zapada. Am zburat apoi deasupra Statelor Unite pina la Los Angeles. Nu stiu ce state am survolat dar la un moment dat am filmat un canion roz, apoi dealuri gri la nesfirsit (parea desert dar poate ca era numai iarba uscata, iarna, la inceput era zapada dar apoi numai inaltimile erau un pic albe,... si o pustietate (nu parea sa fie nici o localitate) timp de ceausri intregi. Singurele urme de civilizatie care se putea vedea din avion erau – o data – niste patrate de pamint cultivat si apoi timp de ore intregi numai cite o sosea dreapta care se intindea la nesfirsit. Apoi a trecut deasupra Muntilor Stincosi, acoperiti cu zapada, si - probabil - zapezi vesnice. Dupa ce am ajuns deasupra Stincosilor (Rocky Mountains) am continuat sa ii survolam catre sud pina am ajuns in California si am vazut marea, de fapt, pentru prima data vedeam Oceanul Pacific. Din Oceanul Atlanic nu vazusem nimic sau aproape, doar o mica fractiune de timp, cit cerul era limpede, se vedea oceanul gri de plumb sub noi (am filmat un picut).

In avion a fost confortabil. Dupa ce am decolat am mincat si noi prima masa pe ziua aceea, din ce ne pusesem cu noi (brinza, fructe). Apoi la vreo ora ni s-a servit si prima masa in avion. Buna si mai ales calda. O a doua masa am mincat-o cam la 2 ore inainte de a ateriza si intre timp au fost bauturi in permanenta. Stewardesele si stewarzii (un echipaj cred englezesc foarte dragut pina la Los Angeles) se plimbau mereu printre pasageri cu cani imense de apa cu lamiie ca sa nu se dezhidrateze nimeni si adevarul este ca mereu ne era sete. Umiditatea in avion este de cam 8%. La televizoare cu ecran imens plat si retroproiector, se dadeau filme, cam proaste. Am preferat sa ne odihnim si eu sa ma uit afara cind era ceva de vazut. P. ma lasase sa stau la fereastra. El a citit si mai ales a aspteptat cu rabdare sa treaca timpul si a rezistat eroic sa nu fumeze (era interdictie si nu fumase de cind ne lasase taxiul la Heathrow, si apoi dupa check-in). Inca nu stia ca de fapt nu avea sa fumeze pentru urmatoarele peste 29 de ore (spera sa se poata fuma la Los Angeles).

Din Los Angeles unde avionul s-a pus cu o finete incredibila dupa 12 ore de zbor nu am vazut decit siruri-siruri de case pe dealuri verzi si apoi, in oras, patrate de casute inghesuite una in alta, separate de strazi perfect perpendiculare. Si un terminal de aeroport cu mocheta si scaune vechi. A trebuit sa iesim din avion cu toate bagajele de mina (avionul a fost curatat, periat, controlat, alimentat cu kerozen, etc) si sa facem o coada de peste o ora, toti pasagerii, intr-o caldura umeda (peste 20 de grade) pentru a arata pasapoartele, da amprentele si a ne lasa fotografiati de serviciul de imigrare american. Noroc cu echipa la sol de la Air New Zealand (compania cu care am zburat) care s-a ocupat sa ne aduca apa de baut. Erau doar trei ofiteri de imigrare la peste 300 de persoane in tranzit si unul din ei s-a mai si plimbat .... Aveam sa constatam deosebirea cind, ajunging la Auckland dupa alte 14 sau 15 ore, vazind ce coada s-a facut la controlul de pasapoarte, vreo 6 ofiteri au venit si s-au instalat la ghisee. In 10 minute toata lumea a fost controlata). Dupa ce dupa o ora am avut in sfirsit privilegiul de a ne da amprentele (ca si cum nu ajunsese ca le dadusem o data pentru viza) si a-i lasa sa ne fotografieze mutrele zbirlite si obosite. Am stat inca mai bine de un ceas in sala de imbarcare cu mobilier si mochete vechi de macar 35 de ani (singurul loc accesibil, cu coridorul cel lung unde statusem la coada). Am miscat un pic, facut citeva miscari de gimnastica (mereu mi-a fost frica de sindromul clasei economice, o tromboflebita care se poate instala cind nu te misti ore intregi in avion,deci m-am miscat si in avion cit am putut..si l-am fortat si pe P). Eram deja oositi, la Berlin era 3 noaptea). Air New Zealand pusese la dispozitie un automat cu bauturi la pahar gratuite (sucuri gazoase si apa) si cosuri cu fructe si gustari de rontait, dar nu ne era foame, mesele din avion fusesera suficiente. Ceilalti oameni citeau, discutau, faceau exercitii de gimnastica serioase sau dormeau pe jos. Noi am hotarit sa nu dormim, sa asteptam a doua parte a drumului (alte 12 ore). Am adormit un pic de indata ce am fost lasati sa ne reimbarcam in acelasi avion dar cu alt echipaj (excellent dar parca mai putin comunicativ decit englezii, insa cu piloti tot asa de competenti). Am mincat o prima masa aproape prin somn..era deja 4 sau 5 dimineata la Berlin si am dormit vreo 4 ceasuri, pe sarite. Afara era deja noapte (la ora locala 6 a Los Angelesu-lui era deja noapte: noi am ajuns la 5 dupa amiaza si am prins un pic de soare dar apoi noaptea a cazut foarte brusc). A fost foarte interesant ca am facut prima parte a drumului in soare total (12 ore) – afara era asa lumina ca a trebuit sa tragem obloanele hublourilor de la avion) si a doua tot timpul in intuneric (alte 12 ore). In a doua pare a drumului am fost ceva mai mult scuturati si dupa cam 8 ore de zbor si dormit pe picaturi eram intepenit complet) nu prea am mai reusit sa dormim. Ne-am petrecut timpul chiorindu-ne cind nu ne cadea capul la ecranele TV (fara sonor, care era in casti dar nu aveam chef) si miscindu-ne, dar ff putin caci majoritatea pasagerilor dormeau. La un moment da ne-a razbit foamea (nici nu stiu ce ora era, cred ca cam 12 la amiaza la Berlin) si am mincat brnza si pachetelul de sunca pe care il aveam cu noi, plus un mar si mandarina. Stiam ca inainte a iesi din controlul vamal in Noua Zeelanda trebuia aruncat toata mincarea (ei nu au febra aftoasa, o boala teribila pentru oi...., nici alte boli legate de agricultura sau zootehnie) si cum au 40 de milioane de oi la 4 milioane de locuitori ar fi o catastrofa sa fie « importat » virusul acesta sau altii. Din pacate mandarinele ce le aveam cu noi erau acre si nemincable si au sfirsit la gunoi... la fel ca si piinea. Era mai bine sa fim perfect in regula decit sa luam vreo amenda. La carantina a mai trebuit sa declaram daca in ultimele 30 de zile am fost in vreo ferma sau in contact cu animale altele decit cele de apartament .... Si asa cind am ajuns la Auckland, ciinele dresat pentru a cauta alimente

s-a tinut ata dupa P. si l-a urmat pina la controlul de bagaje (bagajele erau controlate cu raze X . impotriva produselor organice mai ales) dupa ce le-am luat de la avion. Habar nu avem de ce a venit ciinele dupa el – nu a latrat. Ofiterul care il plimba l-a luat pe P. la intrebari (daca a fumat marijuana, daca are ceva sa isi reproseze) si un pic i-a fost lui P. frica sa nu fi pus cineva ceva ilicit in bagaje ; dar de fapt ciinele numai pe el il mirosea (din atita pasageri). Si in timp ce ofiterul de vama punea intrebari si P. era un pic incurcat, ciinele, o potaie neagra cu o blana superba, care stralucea de bine ce era hranit, il lingea pe P. pe miini.

Am iesit in sfirsit din aeroport si (era deja 6h30 dimineata la Auckland, 18h30 la Berlin) am constata ca plecaseram de 34 de ore din care 26 de zbor, cu 2 avioane. P. a reusit in sfirsit sa isi fmeze prima tigara. Ma asteptam sa faca urit in avion, sa fie nervos, dar a incercat sa nu se gindesca.

Am luat un taxi pina la rezidenta care era complet inchisa. Am trezit studentul care facea pe paznicul de noapte si ne-a lasat sa ne punem bagajele (camerele noastre erau ocupate, oamenii dormeau...si nu urma sa intram decit cel mai devreme la ora 11). Am pornit rupti de oboseala si abia tirindu-ne picioarele intepenite prin Auckland, fara sa stim incotro mergem. Era liniste, cintau pasrelele si o armata de "greieri" care fac foarte urit se auzeau peste tot. In rest aproape nimeni de strazi, dar soare si deja vreo 20 de grade. Am gasit aproape de port o cofetarie deschisa, ne-am luat de baut si am stat vreu ceas sa ne tragem sufetul citind brosurile despre Auckand luate din aeroport. Eram ingrijorati de bani, nu aveam nici un fel de lichid NZ (dolari NZ). Din fericire, am gasit imediat dupa cofetarie un automat, apoi inca vreo 4 sau 5, care iau cartile de debit nemtesti, asa ca ne-am linistit. Atunci am gasit o cafenea cu internet cafe. Dupa asta am luat-o inapoi, pe alt drum care s-a dovedit a fi strada principala din Auckland (orasul nu are un centru propriu zis, doar citeva strazi comerciale, iar restul pe o suprafata de 100 de kilometri de jur imprejur este tot Auckland dar cel mai mult este rezidential – blocuri turn, foarte rare si unele urite, sau case. Pe strada principala (Queen's, strada reginei) printre cladirile noi din sticla sau beton apare cite o bijuterie de arhitectura victoriana, este plin de magazine si mici baruri sau alte restaurantele de gen fast food (kebab grill, sushi – peste crud japonez). Am urcat Queen's street desculta (picoarele nu imi mai incapeau in pantofi) si am cumparat o caseta video pentru camera si un adaptator de priza (ne trebuia pentru camera, calculator, etc). Ne-am intors la rezidenta, oamenii inca nu dadusera cheile...am mai stau vreo ora, ..oamenii abia plecasera si camerele trebuiau curatate. Am mers si ne-am cumparat cite un sandwhich urias cu piine calda la la un Subway (un lant de sanwicherii american care exista chiar si la Berlin) si abia dupa 12h30 a reusit sa ajungem in camera. Cind ne-am sculat pe la 8 seara (8 dimineata la ora Berlinului) ne-am urnit cu greu in cautarea a ceva de mincat si baut (in camera era numai apa de robinet si pliculete cu cafea sau ceai negru). Coborind spre centru am dat de parcul pe linga care urcasem unde era acum o animatie teribila. Era se pare o sarbatoare de sfirsit al anului nou chinezesc si intr-un pavilion se cinta ceva (o orchestra) in timp ce oamenii se plimbau sa admire lampioanele. Lampioane suspendate erau peste tot (unele simple rosii, in ghirlande, dar erau si multe alte forme... Erau si citeva zeci de lampioane uriase ..in forma de cani de ceai, sau de cocosi, (un lampion de 2 metri, cred ca este anul cocosului !), altele in forma de razboinici care se bateau cu sabii, sau de pesti suspendati. Din pacate nu numai ca ne era foame dar ni se si terminasera bateriile din camera de filmat, asa ca nu veti avea imagini prea grozave sa vedeti. Cind coboram mai departe delusorul catre centru am vazut si un mic foc de artificii, ..in cinstea noastra desigur. Am uitat sa va spun ca eram in mineca scurta si in sandale. Aici este sfirsitul verii, cald si doar foarte usor umed. Nu ma reusit sa dam peste un restaurant neo-zeelandez autentic deschis (era 11 noaptea deja). Am mincat niste piept de pui la gratar foarte condimentat la un portughez am mai admirat iluminatia cladirilor, ne-a cumparat -scump- ceva mincare pentru micul dejun de miine (e duminica) si am venit in camera. Acum e ora 2.30 dimineata si cum sintem inca pe ritm inversat nu dorm. Miine speram sa mergem cu ferry-boatul sa vizitam o insula, dar inca nu stim care).