Casele la Auckland

Saptamana trecuta, dragii de kiwi au descoperit ca pretul caselor din Auckland este comparabil cu cel din Londra, si ca orasul are, deci, una dintre cele mai scumpe piete imobiliare.
Nu pot sa spun ca vesteane bucura intru ceva, insa in sfârsit cineva indrazneste sa recunoasca ca pâna si Elvetia romanda sta mai bine la pretul caselor si chiriilor, treaba cu care ii bateam la cap pe toti cei îmi povesteau cât de accesibile sunt casele pe aici.

Articolul provind studiul asupra pietei imobiliare poate fi citit pe aici:

Kauri, urmarea

O amica de p einternet mi-a semnalat acest site:
http://www.forests-forever.com/cgi-bin/index.cgi
Din pacate este nevoie de flash player pentru a il parcurge, dar daca aveti flash sau constiinta nu va impiedica sa instalati Macromedia Flash Player, mergeti sa il vizitati: poate asa va veti explica putin bucuria noastra de saptamâna trecuta, de a ne plimba in padurea de Kauri.

Kauris

Astazi am profitat de masina resuscitata si am facut o escapada la intrarea in Waitakere Ranges, un parc regional de 200 de hectare, la 25-30 de kms la vest de Auckland.
Am plecat doar la ora 2 si am fost inapoi la 6 seara, insa plimbarea a meritat. Dupa ce am reusit sa ne ratacim inainte de Swanson din cauza marcajelor neobisnuite (aici numele strazilor sunt marcate dupa intersecie, nu inaintea ei, atunci cand nu sunt afisate pe un panou de 80 cm inaltime la mijlocul intersectiei), am ajuns pe la 3 la intrarea in parc si am facut o plimbare de 2 ore.
La intrare, care este de fapt un mic grup de panouri si de portite care marcheaza diversele poteci, o rama de tablou vid lasa sa se vada peisajul.

In jurul unei pajisti tunse ca o peluza englezeasca, pe care fetele au fugarit trei rate salbatice, padurea etajata, numita rainforest, incepea, luxurianta. Intre diversele trasee, ne-am decis pentru un segment din cel mai lung traseu, the Upper Kauri Track, in speranta ca vom vedea cat mai mult dintre uriasii padurii originale, numiti kauri.

Ziua era acoperita si pe poteci era pustiu. Am coborat spre punctul d eunde porneau mai mult epoteci si in fata noastra etajele padurii se desfasurau. La primul niel se vdeau, catarandu-se pe pantele foarte abrupte, ferigi uriase, de un verde clar, deschide ca niste imense umbrele. Printre ferigi, erau palmieri nikau si alti copaci perfect necunoscuti pentru noi. Una dintre esente se pare ca este rimu, care are un lemn rosiatic din care se fac mobile superbe, insa nu l-am identificat,, Indata ce am trecut un mic podet suspendat peste o parau linistit cu apa perfect transparenta, am intrat in alta lume.


Padurea este neobisnuit de deasa si de linistita. In afara potecilor marcate, nu se poate pune piciorul pentru o plimbare confortabila. Vantul aproape ca nu trece prin desimea ei, iar singurele zgomote sunt cele ale rarelor pasarele. E o explozie de vegetatie, dar o explozie care a fost exploatata timp de 100 de ani de catre primii colonisti albi si timp de 600 de ani de catre maoris.
Unii au taiat din greu Kauri, care erau trimisi in Anglai pentru a fi folositi in constructia navala, ceilalti au mancat uriasele pasari Moa, au exterminat vulturii si au mancat pâna si soparlele.

Desi extrem de deasa, padurea era foarte luminoasa, deoarece maoritatea arborilor cresc pe verticala. La nici 5 minute de mers, in padure ne astepta prima surpriza: divinitatea maori a padurii, sculptata in lemn de kauri, cu ochi stralucitori de sidef albastru.

De la statuie porneau mau multe carari, iar noi am fost pe deplin rasplatiti pentru ca am decis sa o luam pe cea mai abrupta. La nici 5 minute de mers, pe poteca usor umbroasa, sub arcadele de palmieri si ferigi, am vazut primul nostru kauri.


Cu un trunchi inimaginabil de drept si de inalt, patru oameni probabil ar fi reusit sa il imbratiseze, dar nu mai putini. Poteca, de maximum un metru largime, a continuat sa urce si pe urmatoarele segmente nu am vazut alti kauri. Insa fetele se extaziau de ferigi, de uriasele frunze de palmier cazute,.. de tot. La inceput, de teama marginilor abrupte, nu le-am lasat din mana, insa dupa o vreme, cand si noi si ele ne-am obisnuit cu traseul, au fugit, s-au catarat, s-au minunat, iar K. a inceput sa sarute kauri pe care ii intalneam in timpul urcusului. La um moment dat palmierii au disaprut iar in jurul nostru erau Kauri de toate grosimile, toti neimaginat de inalti sii de drepti. De la ce tineri de grosimea unui brat, la batranii seniori care au supravietuit probabil din vrema cand parcul national era inca o exploatare forestiera. Se pare ca am avut sansa de a alege, in rezervatie, unul dintre traseele cu cele mai putine urme de exploatare de catre om (unde unii Kauri au probabil 600 de ani): zona a scapat din cauza pantelor extrem de abrupte (cel putin 60°) . O istorie a acestei parti a padurii se poate citi in descrierea traseului pe care l-am urmat: the Montana Heritage Trail, finantat in 2001 de o mare firma producatoare de vinuri. http://www.historic.org.nz/magazinefeatures/2001may/2001_05d_single.html
Poteca are meritul de a fi formata din scari si pöatforme de lemn, un pic inaltate de la pamant, astfel incat radacinile de langa suprafata, care de fapt hranesc kauri sa nu fie distruse de picioarele excursionistilor. De pe poteca, zeci de arbori pot sa fie atinsi, imbratisati sau sarutati (de fiica-mea mai mica) fara ca viata sa le fie in pericol. Iar acum, retrospectiv, realizez ca nu am vazut nici ca mai mica urma de scrijelitura, pe scoarta.
Am urcat timp de o ora si ceva pe poteca destul de abrupta, formata cand din scari si platfome de lemn protejat cu o plasa de cauciuc pentru a nu deveni alunecos, cand din pamant batatorit, pana am ajuns la punctul de unde ne propuneam sa ne intoarcem, doi batrani kauri gemeni, care porneau ca un trunchi dublu, cu diametrul de mai bine de doi metri si se separau la cam 3 metri de pamant.
Pe traseu, fetele au mai putut admira un kauri cazut langa poteca, cu radacinile rupte, si un segment de trunchi inca impresionant, inca nobil, desi mort.
Drumul de intoarcere, aproape totul in coboras, a fost vesel. P. si cu mine am dus-o pe K. in spinare, pe rand. La urcus, tatal ei o ajutase sa urce treptele de lemn ale potecii, facand-o sa sara ca si kangurul, tinuta de sub brate, si pustoaica era in extaz. In 30 de minute am ajuns inapoi la punctul de plecare, unde fetele ar fi vrut sa isi puna picioarele in paraul cel cu ape clare, in P. a fost impotriva. Si intr-adevar, padurea iti inspira astfel de respect incat nu indrazneai sa o tulburi cu nimic.
Fetele au sfarsiz prin a se rostogoli pe iarba taiata englezeste si a urmari doua pasarele cu coada in evantai, inainte de a urca in masina si a porni catre casa. La cativa pasi de mica parcare de pamant batatorit unde incepeau traseele, ne-am luat ramas drum de la padure admirand patru pukeko, ce se plimbau foarte eleganti, pe pajiste. Ne-am promis sa revenim toti 5, cu N. care fusese soferul nostru, sa facem traseul de 8 ore, cel pe care pornisemm vitejeste pâna la Kauri gemeni.

Un an mai târziu, aventuri cu WOF-uri

Astazi e un an de când ne-am mutat in casa de pe L. road. Acum un an, N. si T- ne-au ajutat sa impachetam toate valizele, saciis i cutiile in masinile lor si sa le aducem aici. Am petrecut noaptea dormind pe jos si inghetând de frig 8une din noptile acelea reci de vara, cum am avut parte cu asupra de masura anul acesta) in casa goala. Containerul a sosit in 5 ianuarie dimineata si atunci a inceput cu adevarat inslalarea noastra in tara kiwi.

Iar astazi, pe post de sarbatoare, P. si N. au dus masina la controlat si reparat reparat.
Ceea ce trebuia o verificare de rutina si un schimbat de baterie, a sfârsit intr-o aventura de 5 ore, pe o zi torida dupa standardele locale dar si extrem de luminoasa.

Lucrurile s-au petrecut asa:
La 8:30 am sunat la Automotive association, cu care aveam un contract de depanare, sa vna sa ne porneasca masina-
La 8:35 omul depanatorul era aici.
La 8:45 depanatorul a plecat si masina a ramas cu motorul pornit, in speranta c abateria se va incarca.
La 10 P. si N. impreuna cu fetele, au luat magaoaia la garaj, unde trebuia sa i se faca un cntrol pentru warant of fitness. (WOF) Controlul acesta se face o data la 6 luni pentru masinile mai vechi de 5 ani si o data pe an la celelalte.
La 11 au ajuns la atelier, deoarece au reusit sa se rataceasca.
La atelierul unde se facea WOF au avut de asteptat cam 2 ore. Din fericire atelierul avea un loc de joaca pentru copii.
Dupa 10 minute de verificari si 50 de dolari, au iesit de acolo cu o lista de lucruri care trebuie reparate:
- schimbat un stergator de parbriz
- schimbat bateria
- vazut de c apa si iuleiul fierb in masina
(oare e de mirare cand a stat cu motorul pornit de la 8 la 13 ???)

De la garajul WOF au trebuit sa mearga la un alt atelier, unde se faceau reparatii. Atelierul no. 1 nu putea sa ii ea, avea agenda complea pe toata ziua.
La atelierul no. 2 li s-a spus, din cauza ca masina fsese oprita, ca ii dau ei un jump start (o pornesc fara baterie) daca o lasa o ora sa se raceasca bateria.

Deci la aproape ora 3, cei patru aventurieri, care au sfarsit prin a manca la un fast food, au lasat masina la garajul numarul 4 (de nu o fi fost no. 5) pe care garajul no, 2 il recomandase si unde eu sunasem facând pe disperata, ca sa le spun ca e urgent sa ne aranjeze masina.

La ora 3 si ceva erau cu totii inapoi acasa, masina lasata la ultimul atelier, ... carene (speram) va suna cica maine sa ne spuna cat este de grava treaba cu uleiul si apa care fierb si cat ne va costa aventura.

Singura parte buna in toata povestea aceasta este ca au facut semn unui taxi de la firma Co-op (probabil cea mai scumpa dintre taximetrele de ne-lux), pe strada, iar dupa 5 minute soferul, (are ii vazuse dar avea un pasager) s-a intors si i-a adus acasa, din Avondale sau Onehunga in orice caz destul de departe) gratuit. Cadou de Craciun !

PS. povestea are un happy end. Astazi P. a luta vigneta de control tehnic in 2 minute dar cand a vrut din nou s aurce in masina un cauciuc fasaia. Si bateria era complet descarcata. Un cauciuc si o baterie noi erau necesare. Alti 150de dolari mai tarziu, aveam in sfarsi o masina utilizabila.

Inca un sfarsit de vacanta

Gata, vacanta mea s-a terminat. de astazi, am fost inapoi la lucru. Fetele au mers cu P. pe Waiheke si (ele ....) s-au amuzat bine. Tatal lor mai putin, deoarece K. a fost, se pare, foarte neascultatoare, sau mai preci sa protestat foarte zgomotos la incercarile tatalui ei de a pune frâu agitatiei brwoniene in mijlocul generata de micuta domnisoara. Prin urmare mâine pustoaicele vor sta acasa cu P. iar vineri, daca se imblânzesc, s-ar putea sa le scot eu la plaja.
De luni incolo vor merge doua sau trei zile pe saptamâna la programul de vacanta.

Pe blogul pentru prietenii francofoni am scris ieri un post, cam lungut, despre intrarea Romaniei in UE: Romania in Uniunea Europeana, vazuta de departe. Concluzia era ca, indiferent de evolutia economica si politica a României, dupa aderarea la UE, daca a deveni cetateni europeni ne ajuta sa fim mai putin balcanici, atunci am castigat. Iar astazi ma gandeam ca e un soi de miracol sa ai inca ocazia sa te minunezi, in zilele noastre, de pasul inainte facut de o intreaga tara. E atat de rar ca un astfel de eveniment are loc incat, pro sau contra-UE, evenimentul ramâne semnificativ.
...Scuze pentru stilul confuz, e aproape miezul noptii...

Mât sau nu mât ?

De ceva vreme auzeam zgomote in pod, noaptea, dupa ce casa se linistea. Iar astazi am gasit urme de soricei in dulapul din perete, care ascunde cilindrul de apa calda. Asa ca prima dilema a lui 2007 va fi: adoptam sau nu adoptam o pisicuta semi-salbatica?

L. creste trei pisoi in gradina ei (de fapt mamica lor ii creste, dar au ales sa se mute in gradina lui L.) iar cand vor fi mai marisori va trebui sa le gaseasca o casa. La Auckland este plin de agentii, de tip societate de protectie a animalelor, care aduna mâtii si cateii vagabonzi, insa in anumite momente ale anului sunt asa de debordati incat multi pisoi termina cu o injectie letala. Deja, când L. ne povestise despre pisoiasii adorabili din gradina ei, mi se paruse o idee buna sa adoptam un pisoi care a invatat sa vâneze. Acum avem si pretextul. Mai ramâne sa obtin(em) aprobarea instantelor superioare.

A venit vara

In sfârsit a venit vara. Fetele sunt in vacanta de o saptamana, deja. Copiii de scoala primara au terminat anul scolar in 20 decembrie si anul urmator incepe in 7 februarie 2007.

Amandoua fetele au progresat la scoala, desi in domenii distincte. K. a invatat sa se poarte in clasa iar catre sfarsitul anului a inceput sa scrie. Intre timp a invatat sa se exprime in engleza si in franceza, ceea ce nu e deloc neglijabil. Uneori am impresia ca pustoaica poate sa manipuleze doar doua limbi, simultan. La Berlin, vorbea germana si romaneste. Aici vorbeste franceza si engleza. In timpul vacantei, incercam sa readucem nivelul limbii romane macar la ceea ce era acum un an, insa nu e usor.

I. a inceput sa scrie si sa citeasca in engleza si franceza: citeste la nivelul 7 in franceza si nivelul 3, adica de clasa I, in engleza. Ca o idee generala, un copil trece prin 17 nivele de lectura pana cand poate sa citeasca cu incredere texte noi. Deci putem spune ca e cam la nivel de clasa a II-a in franceza. A progresat destul de bine la matematica, dar inca nu e gata sa faca inmultiri. Spre comparatie, K. este la nivelul 2 in franceza si la nivelul 3 in engleza, la citit, dar nu scrie pe departe asa de bine ca si I.

P. si cu mine avem vacanta pana in 3 ianuarie, insa P. va trebui sa stea cu fetele si dupa aceasta data. Concediul meu se termina in 2 ianuarie, iar al lui abia a inceput. In 15 ianuarie va incepe programul de vacanta de la scoala, iar fetele vor participa 2 sau 3 zile pe saptamana. Speram ca vor putea sa mearga la film sau la alt soi de iesire o data pe saptamana si sa inoate in piscina scolii in cealalata zi de holiday programme, daca se indrepta vremea.

Vara a fost destul de rece pana acum. Saptamana trecuta temperaturile nocturne erau temperaturi de iarna, intre 9 si 10°C si dormeam cu doua plapume.
In timpul zilei, temperatura ajungea cu greu la 17-18°C. Din iunie incoace, temperaturile au fost neobisnuit de joase, si pentru iarna, dar si pentru vara-primavara. Cu un pic de noroc, speram sa fie mai cald in ianuarie.

Saptamana trecuta, greierii 'de zi', numiti cicada in engleza (cigale in franceza), au inceput sa prinda putin curaj si sa cante. Pana atunci, nici nu au indraznit sa iasa din crisalide:
http://mulubinba.typepad.com/mulubinba_moments/cicada.jpg. Probabil le era prea frig.
P. si cu mine ne-am spus ca atunci cand cicada incep sa cante, a venit in sfarsit vara, dar se pare ca o multime de kiwis gandesc la fel.

Inainte de Craciun, la birou au fost o multime de mese si de ceaiuri, incat m-am mirat ca nu m-am ingrasat. A fost o masa a personalului, la un hotel chic, un barbecue al facultatii, un ceai oferit de Universitate, un pranz indian la o colega, un alt pranz cu tarte, cadouri si cantece de Craciun (eu m-am ridiculizat cu Petit Papa Noel) si o gramada de ceaiuri mai maruntele.

De Craciun, am fost invitati la R. si L., tot la un barbecue pe Waiheke, dupa excelentul lor obicei.
In absenta lui R., care bantuie mereu prin strainatate, doamna lui si copiii ne viziteaza destul de des. Fetele se inteleg foarte bine cu cei doi copii, eu povestec cu L., iar baietelul il adora pe P.

In ultimele 6 luni, vizitele lui L. cu copiii au fost cam singura noastra forma de socializare. Data fiind oboseala acumulata dupa un an de tranzitie, intre pregatirea plecarii de la Berlin si acomodarea la Auckland. In plus, desi oficial lucrez cu numai 80% de norma, in realitate am lucrat o norma aproape intreaga in ultimele doua luni, si - de regula - am ajuns extrem de tarziu acasa: la ora 6 seara in loc de 4. Fetele au mers 3-4 zile pe saptamana la after-school care, programul de joaca de la scoala, care le place foarte mult; insa mi le lasa flamânde (primesc o gustare de la scoala, insa din cauza ca iau masa de pranz sub forma de sandwhich-uri au vrem sa flamânzeasca) si extrem de obosite. Cand ajungem acasa se arunca pe mancare si apoi sunt foarte obosite, cand e vorba sa isi faca temele. Cred ca de anul viitor il vor lasa pe P. sa pregateasca fetele pentru scoala, dimineata, iar eu voi lucra de la 8 la 2:30, ca sa pot sa le iau acasa la 3, cand se termina orele.

Duminica trecuta, pe Waiheke, I. a vaslit ca o campioana, cu kaiakul de 4m50 pe care R. il adusese ca sa plimbe copiii. Sper sa ii gasesc un curs de vaslit in timpul vacantei. Pacat ca un astfel de kaiak costa cam 1000 de dolari (500 de euro). Ar fi fost o idee buna sa avem unul, dat fiind ca langa casa noastra nu se poate inota in mare (din cauza poluarii reziduale - apa de canalizare debordeaza in pâraiele car ese varsa in golfulet, atunci cand ploua torential). Insa fundul este extrem de plat, adanc de 1 metru maximum, si deci adecvat pentru vaslit. In fine, poate cand vom creste mai mari...

Deocamdata fetele se vor multumi cu o piscinuta de 50 de cm adancime pe care le-a adus-o Mos Craciun si care a fost in sfarsit montata astazi.

Inca nu stim daca facem ceva deosebit de Anul Nou. Deocamdata suntem in carantina de paduchi, pana poimaine, cand voi face al doilea tratament fetelor. Am descoperit o bestiola care semana cu un paduche urias(2.5 mm) in capul meu, deci am pus pe toata lumea la tratament. Se pare ca paduchii sunt destul de frecventi in scolile de aici. In timpul anului, am primit cel putin 4 alerte de la scoala, insa fetele nu fusesera contaminate, pana acum. In parul lui K. nu am gasit nimic dupa controlul cu pieptenele electric (despre care se spune ca electrocuteaza paduchii si nimfele lor) si cu pieptenele metalic special (de altfel nici un parul meu nu am gasit nimic altceva decat bestiola nr. 1) , insa nu pot sa am nici o certitudine cu parul, sua mai degraba tufisul, lui I.

Astazi vecina noastra de peste drum, Anna, a venit sa le aduca fetelor cadouri de Craciun. Mereu le rasfata pe fete (pe K. am prins-o traversand strada ca sa ii duca flori lui Anna si sa primeasca in schimb dulciuri - grrr !) si pe undeva m-as bucura daca ea si Jamie, sotul ei, ar putea fi un soi de substitut de bunici pentru pustoaice... Poate reusim sa ii invitam la o masa de Anul Nou.

Pana atunci,

La Multi Ani tuturor si fie ca 2007 sa va aduca sanatate, impliniri si mai ales fericire !

De toate

In ultimele saptamani la Auckland e rece. Spre deosebire de inceputul de septembrie, cand a fost vara, acum ploua destul de mult iar cand nu ploua abia avem 16-17 grade amarate. Sper sa nu fie de rau augur pentru vara care se apropie, dar vremea mi se pare pe dos decat in Europa: sus acolo la unii dintre voi e vara indiana, cu temperaturi superbe pentru sfarsitul lui octombrie si noi ne congelam, cand anul trecut pe vream aceasta oamenii se balaceau.

Fetele au avut doua saptamani de vacanta de toamna, pana in 10 octombrie, iar acum le mai raman 7 saptamani de scoala inainte de vacanta mare (de 7-8 saptamani). Dupa vacanta au inceput sa mearga la after school, program cu plata care are loc in curtea scoli si unde se joaca cu alti copii. Aceasta ne permite lui P. si mie sa lucram pana la 4:30 dupa-amiaza in zilele cu pricina, iar lor sa se joace mai mult, dupa scoala.

Luni a fost Labour Day,zi libera aici in amintirea instaurarii zilei de lucru de 8 ore in Noua Zeelanda, si am petrecut-o pe langa casa, incercand sa nu ne lasam udati de ploaie (cea ma mica tura in gradina sfarsea sub un ropot).

Marti a fost prima mea zi de lucru cu contract de 80% de norma. Pana acum lucram intre 60% si 75%, uneori 85%, in functie de cat era nevoie. 80% a fost decizia mea, deoarece imi permite un echilibru destul de bun intre munca de birou si cea de acasa. Insa trebuie sa recunosc ca uneori ajung stoarsa casa si dupa ce hranesc fetele (la scoala nu e cantina) si am nevoie de o jumatate de ora de siesta.

In fine, in plan domestic, suntem in plin razboi contra limacslor. Anul trecut doi arici locuiau undeva in gradina (unde or fi plecat si de ce? mi-ar fi placut sa fac cunostinta cu ei!!) asa ca nu am avut probleme, aricii fiind mari mancatori de limacsi. Insa de cateva saptamani ne intra bestiolele in baie. Ieri noapte am gasit doi pe jos (dimineata gaseam, sistematic, urme pe mocheta din hol si am decis sa ii vanez) iar cand m-am uitat pe chiuveta, un monstru imens, de aproape 8 centimetri in lungime si doi in diametru) era incolacit pe robinetul de apa rece: regele limacsilor, ce mai. Crede ca vin prin evacuarea de la chiuveta, asa ca va trebui sa luam masuri. Diverse persoane mi-au sugerat zat de cafea, naftalina, hipoclorit in gel si alte minuni mai mult sau mai putin ecologice insa cred ca voi sfarsi prin a suna la Pest control (societati de control a parazitilor).

11 luni

Au trecut deja 11 uni de cand am ajuns in tara kiwi. Nenumarate au fost schimbarile, bucuriile si tristetile prin care am trecut. Am gustat din tristetea de a fi departe de cei dragi din Romania, in momentele dificile, si durerea e inca prezenta. Distanta este probabil dimensiunea cel mai greu de suportat, iar faptul de a nu putea sa sarim intr-un avion sau tren in mai putin de 24 de ore cand este nevoie mi se pare lucrul cel mai dificil, in momentul de fata.

Intarziere

Iarasi sunt in intarziere cu toate cele.
Dar pana una alta, cateva poze facute de o romanca ce a petrecut un an la Auckland (si a vizitat o buna parte de Noua Zeelanda): http://www.math.auckland.ac.nz/~ciobanu/Pictures/?Qwd=.&Qiv=thumbs&Qis=M

Stirba

Ieri dimineata, K. a pierdut primul dintisor. A muscat dintr-un biscuit, dintisorul a inceput sa se miste si peste o jumatate de ora domnisoara l-a scos, de una singura. Ieri noapte soricelul a venit si i-a lasat o moneda de doi dolari. Insa s-a speriat si a uitat dintisorul in cutiuta lui rosie, in forma de inimioara. Pe care astazi K. a aratat-o foarte mandra si invatatoarei de engleza.

Steluta saptamanii

La scoala fetelor, copiii primesc stelute ca recompensa pentru comportamentul corect in pauze. In fiecare vineri, intreaga scoala are o adunare unde canta, spun poezii (in fiecare saptamana alta clasa este gazda si prezinta un micut spectacol). Tot atunci, copiii care au primit stelute de buna purtare in cursul saptamanii sunt felicitati. In saptamana urmatoare, copiii cu stelute sunt anuntati in ziarul scolii. Sunt, de obicei, 10-20 de copii, in fiecare saptamana. Astazi fetele au adus acasa stelutele primite in prima jumatate a anului scolar. Fiecare avea 5-6, poate mai multe. Pe stelute scria pentru ce a fost acordata fiecare din ele: pentru jucat frumos, pentru politete, pentru adunatul gunoiului de pe jos, etc. Insa cel mai amuzant a fost ca pe unele dintre stelutele lui K. scria 'for being a tidy kiwi' adica steluta primita pentru ca a fost o kiwi ordonata (sau curata). Nu vi se pare nimic ciudat in asta? :)

Oboseala, dar o multime de proiecte domestice

Saptamana aceasta fetele s-au intors la scoala dupa doua saptamani de vacanta. Amandoua erau foarte odihnite, ceea ce nu e de mirare, dupa o saptamana de leneveala obligatorie, in casa (in urma gripei) si o a doua saptamana in care singurele iesiri au fost in gradina si - o data - la teatru. A fost si o saptamana de munca cu aproape norma intreaga pentru mine, sau mai bine spus cu norma dubla, intre pregatitul trupei dimineata, condusul fetelor la scoala, ziua de alergat la birou, adusul fetelor acasa (slava cerului, Marie Dominique, o aproape vecina si colega de asociatie scolara, a carei fiica a inceput scoala in trimestrul acesta, ne-a adus acasa, primele patru zile),...apoi gatit, aranjat casa un minim si petrecut ceva timp cu fetele, pe urma lectii (cand nu eram prea obosita, spre marea mea rusine), cina, culcare si a doua zi de la capat. Ca regula generala, ajungeam epuizata casa, dar fetele erau flamande, deci treceam direct la gatit... si trebuia sa ma misc repede, pentru ca pisicilor le era grzav de foame.

Singurul lucru care imi displace la scoala lor este ca nu pot sa aiba o masa calda la pranz (masa ar trebui comandata si banii depuis in fiecare dimineata intr-un pliculet, dar din incercarile facute cu fetele mancarea nu le-a placut), deci trebuie sa fim inventivi si sa le preparam dimineata sandwich-uri care sa le placa, iaurturi care nu vor sfarsi uitate in ghiozdan, fructe pe gultul lor (asta e cel mai usor); fara sa mai vorbim ca atunci cand ajungem acasa fetele sunt moarte de foame.). P. a reinceput sa predea si el, dar dn fericire numai trei saptamani, trei cursuri pe saptamana, apoi Rod va continua.

Si in ritmul acesta, ceva mai sustinut ca de obicei, am reusit sa adaug si o noua tentativa de a ma lansa in Weight Watchers. Sper ca de data acesta sa rezist minimum doi ani, deoarece de atata voi avea probabil nevoie ca sa ma debarasez de cele 34 de kilograme adunate in ultimii 7 ani.

Tot in sfera proiectelor: 25 de metri de draperie (din care 20 cu un strat izolant, termic, pentru camera fetelor si dormitor) asteapta sa fie taiati, cusuti si instalati. Erau in programul de astazi, insa pana la urma a fost zi de odihna totala. Sper sa fie sus pe galerii maine. Kiwi astia ai mei nu au inventat ferestrele duble, nici obloanele, au mari dificultati cu inventatul incalzirii centrale, in schimb au inventat draperiile cu izolatie. O multime de metraje de tesaturi asteapta idei si patroane, pentru a coase pantaloni si fuste pentru mine si pentru fete. Sper sa rentabilizez in sfarsit investitia in masina de cusut, cumparata acum doi ani, la Berlin. Insa nu stiu cand se va intampla acesta minune, saptamana viitoare lucrez din nou cinci zile. Iar in doua saptamani colega mea, Kristin, o americanca, demisioneaza pentru a-si urma sotul kiwi, care - spre marea lor bucurie - a primit un post de profesor asistent, in Statele Unite.

In lista lucrurilor de facut, ar fi si plantatul unor pomisori in gradina - as vrea cativa trandafiri japonezi (hibiscus) care aici infloresc tot anul, pana si acum, in mijlocul iernii, si poate doi-trei pomi fructiferi. (Deocamdata, grapefruit-ul din gradina e plin de fructe coapte si fetele le manaca cu placere, dar bineinteles cu o multime de zahar).

Pe urma, pe lista proiectelor, mai este de lucru si pentru asociatia scolara care gereaza sectia bilingva franceza-engleza de la scoala fetelor, niste site-uri internet care tot sper sa le fac si nicicum nu gasesc timp, menajul casei care niciodata nu e dus pana la capat. Ce mai, iar sunt a busy working mum (o mamica ocupata).

Un an

Acum un an si 2 zile, ajungeam la Auckland impreuna cu P. pentru a doua vizita de recunoastere a Aucklandului, intr-un an, si un interviu de job. In acel moment, decizia era luata, daca P. are jobul, ne mutam in Noua Zeelanda. Si uite ca cineva mut mai in varsta decat el a luat joul, dar suntem aici de aproape 8 luni si ne simtim bine.
Acum doua saptamani ne-am abonat la principalul ziar local, New Zealand Herald (http://www.nzherlad.co.nz) si de atunci ne minunam incontinuu de dimensiunile criminalitatii in Noua Zeelanda. Pentru o tara considerata sigura, ni se pare un pic cam mult, si imaginea pe care multi o au despre tara, aceea a unui paradis sigur, nu ni se mai pare deloc realista. Mai adaugam si faptul ca pretul caselor creste vertiginos la Auckland, ca dobanzile la imprumuturile imobialiare sunt mari, ca salariile nu tin pasul cu inflatia, ca orasul Auckland planuieste sa cheltuiasca 200 de milioane de dolari (daca nu 20de miliarde, am uitat...) pentru a se 'renova' in urmatorii 5 ani, pe care ii vor obtine marind impozitele (proprietarii de case, care vor plati o taxa fonciara dubla sua tripla), ca peste 25% din copiii kiwi traiesc sub limita saraciei,... si intelegem ca Noua Zeelanda nu este exact paradisul pe care il imaginasem, ci mai degraba o tara in care sunt inca multe de facut. Unele probleme sunt poate mai mici decat peste mari si tari, dar sunt prezente. Iar guvernul labour, actual, este suprinzator de slab si departe de a avea o abordare globala a problemelor.

Pe de o parte, cuvantul de ordine pare sa fie acela al economiilor: banii din taxe sunt economisiti si depozitati in banci, in loc sa fie investiti; toata lumea trebuie sa faca economii, inclusiv in situatii absolut absurde, cum ar fi diminuarea numarului de puscariasi (fara a avea un program coerent de educatie, preventie si reabilitare, in spate).

Iar pe de alta parte, tara risipeste resursele majore: oamenilor calificati pe care ii atrage aici si care sfarsesc prin a munci ca si soferi de taxi; gaz sau energie electrica utilizate in exces pentru a incalzi casele prost izolate, si inca altele.

Stiam ca faza acesta, a descoperirilor neplacute, va veni mai devreme sau mai tarziu, si faptul de a fi preveniti ne ajuta sa trecem cu bine peste ea, insa pe undeva regretam sentimentu acela de minunare continua de acum un an, din timpul cand toate ni se pareau absolut perfecte, aici.

Gata vacanta !

Vacanta de iarma s-a terminat. Fetele au stat o saptamana in casa si au fost aproape cuminti (evident, dupa 3 zile de febra, cu o viroza ce semana de aproape cu o gripa; insa nu ne plangem, e prima data cand sunt bolnave de cand am sarit dintr-o atmosfera in alta). A doua saptamana, am lucrat doar doua zile, in care taticul lor le-a pazit, iar in rest, am facut, in ordine: marti - curatenie in casa (evident ca nu a durat), joi - am fost la teatru, cu o trupa adevarata, de adulti, care a jucatPinnochio. A fost un Pinnochio destul de original, cu gagguri si pentru parinti, dar simpatic. Pentru fete era prima lor iesire la teatru si au apreciat. Vineri-sambata-duminica am stat pe langa casa. Afara a fost mai mult sau mai putin soare (astazi tot asa de insorit ca orice zi de vara), iar fetele s-au jucat in gradina. Astazi vroiau sa isi puna apa (rece desigur) in piscina gonflabila. A trebuit sa o iau si sa o inchid. Or fi ele deja 50% kiwi, circuland desculte cam tot timpul, dar chiar piscina in gradina la 16 grade afara ?

Un aer primavaratic

Pe strada mea cu nume de prajitura, saptamana aceasta a fost primavara. Temperaturile nocturne au tot crescut, de la 4 la 11 grade, iar ziua au fost 13-16 grade la umbra. Un pic mai sus de noi, o magnolie a profitat sa infloresca, iar hibiscusiisi trandafirii au din nou flori. Astazi, pentru cei 7 ani ai lui I., e un soare fantastic.

La Multi Ani, pui mare. Sa cresti cuminte si fericita !

Tristete de Matariki

La Auckland anul nou maori, numit Matariki, este marcat de un caz deosebit de dramatic de violenta familiala. Doi bebelusi gemeni, de trei luni, au fost dusi la spital in stare foarte grava si au murit in urma ranilor primite. Rani de care cineva din familie este responsabil. Iar in fata acestei tragedii, cand baieteii erau inca la spital, familia s-a reunit si a decis sa nu dezvaluie nimic din ce a putut sa se intample. O tara intreaga este furioasa, iar in Parlament se va discuta in curand despre inasprirea legilor privind violenta conjugala.

Un articol, nici macar incisiv, dar extrem de trist, despre comemorarea care a avut loc astazi la Auckland, poate fi citit aici: http://www.nzherald.co.nz/section/story.cfm?c_id=1&objectid=10388698. Printre altele, Seful districtului de politie din Manukau, oras alipit de Auckland, unde se gaseste si aeroportul si unde exista o imensa comunitate maori, extrem de saraca, vorbeste despre ipocrizia comunitatii, atunci cand vorbesc despre dragoste si familie. Intr-un an, 10 000 de cazuri de violenta conjugala au fost raportate in Manukau, orasel care nu cred ca aiba mai mult de 2-300 000 de locuitori; iar din 12 crime care au avut loc acolo, anul trecut, de 9 s-au facut vinovati membri apropiati ai familiei.

Ma simt ca si cum Once were warriors, fimul despre care Valentin scria aici anul trecut: http://murariu.info/article.php3?id_article=227, ar fi intr-adevar cotidianul "vecinilor" nostri din sudul Aucklandului. Si sunt foarte trista.

Pentru cei care ar putea sa isi faca griji, fara alcool Maori sunt niste oameni adorabili, cu o spiritualitate profunda, pe care din pacate, inca nu imi par sa o fi integrat stilului de viata occidental. Probabil ca dihotomia dintre cele doua stiluri de viata si mai ales moduri distincte de a se raporta la munca, la societate, etc, este una dintre cauzele dramelor. A, sentimentul difuz ca , de 200 de ani, maori isi cauta inca identitatea si locul.

Iar intre saracie lucie, griji si alcool, in anumite comunitati se intampla drame inimaginabile. Ca peste tot in periferia societatii.

La scoala fetelor, una dintre sectiunile bilingve este engleza-maori si am avut ocazia sa asistam la ceremonii magnifice, sa vedem partea buna si frumoasa a lucrurilor. Uneori copiii sunt un pic rauti (cam ca si K. a mea), dar parintii si bunicii cu are am povestit sunt de treaba; iar profesorii, extraordinari. Preferatul lui K. este Fatu, un invatator cu o mare prestanta si gentilete, pe care fiica-mea il viziteaza in clasa lui, dupa ce se termina orele, ca sa primesca abtibilduri sau sa povesteasca cu el.

Inteleg mult prea putine despre aceste comunitati, ca sa am pretentia ca as fi inteles ceva, insa sper sa invat si sa pricep, cu timpul... Si poate lectorii locali ai blogului (Nicoleta, Teo, Adina) , kiwi cu vechi state de servicii, vor vrea sa va povesteasca si ei cate ceva ? (Comentariile la blog pentru asta exista :) ).

Pana atunci, va doresc tututor

Un An Nou fericit !

Iarna

Prima zi de iarna a venit, si a trecut. E destul de derutant sa ma gandesc la 21 iunie ca la ziua de inceput al iernii, pentru ca toate reperele sunt inversate. Prefer deci sa ma las dusa de zile si sa ma gandesc la data numai cand e necesar. Se pare ca iarna e una dintre cele mai reci din Noua Zeelanda, in ultimii 10-15 ani. La munte, la peste 900 de metri altitudine, este deja zapada si in Insula de Nord.

Ieri, dupa ce incalzisem cu doua calorifere electrice, care au fonctionat toata ziua, in plus de cuptorul aragazului, care si el a fost pus la treaba din cand in cand. seara tremuram sub plapuma. Insa astazi, cu aceleasi temperaturi ca si ieri (in plus 4 grade doar asta nopate) e o zi magnifica. La soare fetele au iesit in maneca scurta, iar la pranz a trebuit s am abat cu ele ca sa nu se balaceasca in bazinasul gonflabil. Se pusesera in costum de baie si i cepusera sa il umple cu apa cand le-am prisn asupra faptului. Acum iar se aude zgomotul robinetului din grandina...ma intreb ce mai pun la cale.

Cum toate frunzele au cazut, in sfarsit, iar afara este foarte placut, le-am pus la gradinarit si adunat frunzele moarte. Vreau sa semanam salata in cei 2 metri patrati pe care precedentii locatari ii destinasera legumelor. Restul gradinii este o cu iarba, si un gradinar platit de proprietar vine o data pe luna sa taie gardul viu, iar un alt domn , la doua saptamani, sa tunda iarba. Cred ca as prefera sa ma ocup eu de aceste mici munci :) dar e bine si asa.

In afara de cale, care au inflorit saptamana trecuta, in gradina sunt alte flori de iarna, portocalii, care cresc dintr-un tufis, iar in fata casei au supravietuit panselute si o gura-leului. Grapefruit (mai sunt vreo 30 pe copac) s-au copt, iar pomul face frunze noi si. deja, flori. Ieri Paul a facut dulceata cu lamai din gradina lui Sandrine, cu struguri si kaki. delicioasa. Lipseau doar miezul de nuca si un pic de scortisoara ca sa fie o adevarata dulceata de iarna. Data viitoare voi incerca o dulceata de grapefruit.

Fetelor le mai ramane o saptamana de scoala inainte de cele doua saptamani ale vacantei de iarna. Voi incerca sa lucrez doar doua zile pe saptamana in timpul vacantei, dar as vrea sa le inscriu sau la un curs de tenis, sau la unul de patine pe rotile, care au loc in cartierul nostru.
In rest, P. va sta cu ele 2 zile pe saptamana si sper sa reusesc sa le ocupam, cu gradinarit, citit, scris si alte activitati de iarna. Din trimestrul trei vor face muzica la scoala (I. pian si K. un curs de initiere) asa ca planuim sa inchiriem o pianina.

Pana de curent

Ieri a fost furtuna. De dimineata, rafale de vant la vreo 80 de km/ora au rupt un paratraznet care a cazut pe firele de inalta tensiune de la singura linie care intra in Auckland, prin partea de sud.
Consecinta a fost imediata: un scurt circuit de toata frumusetea, care a plonjat partea centrala si de sud a orasului in haos si frig. Cititi si voi: http://www.nzherald.co.nz/section/story.cfm?c_id=1&ObjectID=10386332.
Nimci nu a mai functinat, de la semafoare la casele de inregistrat din magazine, la birouri si anumite scoli. Din fericire, in ciuda vantului si a rafalelor de ploaie, erau 16 grade afara, deci absenta incalzirii nu a fost o problema. In schimb cred ca toata lume a arealizat ce vulnerabil este orasu l Am ramas fara telefon, internet, electricitate, masinile au circulat ca haotic (dar nu au fost accidente) iar reteaua de telefonie mobila a mers schiopatat. Apele industriale au inceput, pe la amiaza, sa se reverse din canalizare in ocean, iar consiliul municipal a cerut ca nimeni sa nu mai spele haine, vase si lumea sa utilizeze apa de toaleta cu multa grija. Insa, desigur, doar cei care aveau radiouri cu baterii au primit mesajul.

Macar daca era un exercitiu de Big One, adica de antrenament pentru o catastrofa naturala majora, dar nici vorba. Un amarat de paratraznet pe o zi foarte vantoasa si atat.

Noi am stat cu totii cuminti acasa. Vazand vantul de afara si alerta de vreme rea de pe www.metservice.co.nz am ezitat sa duc fetele la scoala cu autobuzul si am chemat pe la 8:35 un taxi, care nu a ajuns niciodata, dat fiind ca reteaua electrica a cazut in pana imediat dupa. Dupa o ora de incercat sa telefonez unui taxi (de pe telefonul mobil, caci cel fix, cam modern de felul lui, nu functioneaza daca antena nu are curent) si dat tot peste centrale blocate sau suparincarcate. am renuntat si am decis ca stam cuminti.

Si bine am facut, la universitate (si la toate firmele) toata lumea a fost trimisa acasa, inclusiv cei cateva mii de studenti care aveau examene. Amaratii, vor trebui sa dea examenul la sfarsitul sesiunii. In afara de P. care era extrem de contrariat sa vada valurile de ploaie izbindu-se de ferestre si sa descopere ca o furtuna de nimica toata plonjeaza cel mai mare oras kiwi in intuneric, noi am fost OK. Fetele s-au jucat cuminti in camera lor, am incalzit casa cu ajutorul cuptorului de la aragaz si am decis ca la urmatoarea tura la cumparaturi ne cumparam un kit de supravietuire: baterii pentru radio, 2 lanterne, un adaptator pentru priza de telefon, pentru ca ca sa putem conecta un telefon vechi si mai putin destept, care nu are nevoie de curent electric, cumparat acum 5 ani in Franta si - sper- un incalzitor cu butelie de gaz.

Altii, curajosi, adica prietenii nostri Sandrine si Pierre, cum nu au lucrat, au iesit cu fetita lor de 1 an si jumatate, la plimbare la ocean : intre doua rafale de ploaie iesea soarele iar ei au decis sa profite. Bravo lor.

Se pare ca Auckland-ul nu a mai vazut o astfel de pana de electricitate de 7 ani. In 1998 centrul a ramas fara curent timp de o saptamana.

Astazi totul era in ordine (curentul a revenit ieri, pe la 2 dupa-amiaza la noi si la 4 pe la altii, mai ghinionisti), doar retelele informatice mergeau taras-grapis.

Pasti

A trecut prima duminica de Paste. Duminica viitoare e randul ortodoxilor si greco-catolicilor...
Vacanta fetelor a inceput vineri, in Vinerea mare catolica, protestanta, etc., care est ezi libera aici. Am stat pe acasa si ne-am odihnit. Sambata am fost pe insula Waiheke. Am luat vaporul la 10 dimineaata din centru si peste 35 de minute eram pe insula. A fost mare aglomeratie deoarece de Pasti, in fiecare an, pe Waiheke are loc un festival de muzica, mai ales jazz. In anii trecuti, concertele aveau loc la micile restaurante deschise in viile de pe insula. Restaurantele au aparut cu cativa ani in ruma, ca sa permita curiosilor sa guste vnurile locale, chiar pe locul unde sunt produse. In plus de vin, unele ofera paine cu ulei de masline, din maslinii care cresc pe insula, cafea, si mici gustari. Majoritatea viilor sunt pe partea mai salatica a insulei si cred ca este fantastic sa asculti un concert privind marea de pe o terasa, si de cealalata parte, sirurile de vita de vie. Din pacate, anul acesta concertele erau concentrate in golful unde ajunge vaporasul de pasageri, sub un cort de circ alb. Mult mai putin tentant decat daca ar fi fost raspandite in vii... si am decis ca muzica 'la cort' nu ne intereseaza.

In schimb, i-am vizitat pe Rod si Liana si am luat pranzul (barbecue, masa kiwi tipica atunci cand au invitati) la ei. Liana ne-a facut o excelenta salata iar Rod a prajit carnea, plus rosii, ceapa, ciuperci si dovlecei, pe gratar. Iepurasul de Pasti a venit in gradina Lianei si a ascuns cate doua oua de ciocolata pentru fiecare copil. Toti patru au fost foarte fericiti sa isi caute ouale.

Dupa masa am plecat la plaja. Vremea era vantoasa insa valurile nu erau mari. K. s-a imbaiat in ciuda apei reci.. a fost singura, din cei patru copii, care s-a aruncat cu capul inainte in valuri. cerul era inorat iar marea stralucea ca si otelul, o culoare cum nu am mai vazut pe Waiheke. Copiii au sfarsit prin a se juca in nisip, pe plaja : au facut un vulcan si apoi l-au sapat. Cand nuam mai putut de frig, ne-am intors la bach-ul familiei G si am luat un ceai, dupa care R. ne-a depus la ferry. Noaptea cade acum pe la ora 6 seara si am facut traversarea in ferry, pe punte, aproape pe intuneric. K. a admirat luminile vapoaraselor si orasului, in timp ce sora ei dormea dusa, infasurata in cearsaful de plaja, ca sa apere de frig si de spuma valurilor. Din autobuz, mergand spre casa, fetele a admirat turnul televiziunii, care acum e luminat in albastru, si care e este tare drag deoarece il vad de pe fereastra camerei lor.

Duminica, a fost o zi cu zero activitati, insa seara l-am avut cu noi pe Vlad, fiului prietenilor nostri clujeni, care mergeau la un concert U2. Cu copiii, ne-am organizat os eara de cartofi prajiti si filme, fetele au adormit la ora 9, insa Vladut si P. au stat de povesti pana la miezul noptii.